autor

Foto: Tulane Public RelationsFlickr: Michael Ondaatje, CC BY 2.0

A apărut o nouă ediție a Arenei culturale (cea de-a șasea) pe care o puteți lectura în întregime în revista culturală EgoPHobia. De data aceasta am supus analizei romanul Pacientul englez de Michael Ondaatje, dar și ecranizarea acestuia din 1996. Mai jos puteți citi un scurt fragment:

Michael Ondaatje (n. 1943) și-a petrecut primii ani din viață în Sri-Lanka, alături de familia sa în care se suprapun origini variate, incluzându-le pe cele olandeze, singaleze, portugheze și tamile. În 1954, pleacă în Anglia împreună cu mama sa după divorțul părinților. Mai târziu studiază literatura engleză la Toronto și Ontario, mutându-se în Canada în 1970. Autorul a publicat treisprezece volume de poezie, parte din ele fiind deținătoare ale unor premii literare de prestigiu, iar dragostea pentru cinematografie a experimentat-o în filmele documentare. Totuși scriitorul s-a consacrat în calitate de romancier pentru un stil literar ce „se încheagă în detaliu, din introspecție, din analiza atentă a epocilor din care personajele sale își trag seva” (M. Ondaatje, Pacientul englez, Ed. Univers, 2006). Printre cele mai cunoscute opere ale sale regăsim În pielea unui leu (1987) sau Obsesia lui Anil (2000).

Pacientul englez (Ed. Univers, 2006) este un roman de dragoste a cărui acțiune se desfășoară înaintea și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (de unde semnificațiile istorice). Opera este una postmodernistă ce preia figuri de stil caracteristice acestui curent. Pentru început trebuie făcută o delimitare între modernism și postmodernism. Modernismul ia naștere datorită Primului Război Mondial și se referă la idei care pun sub semnul întrebării vechile tradiții. Postmodernismul are în comun cu acesta în principal tehnicile narative, iar elementele cheie pe care le întâlnim sunt intertextualitatea, conștiința de sine, perspectivele multiple, metaficțiunea și fragmentarea, elemente pe care le regăsim și în Pacientul englez. Dintre acestea, cel mai puternic element este fragmentarea deoarece acțiunea nu este una liniară, firul narativ prezent fiind mereu întrerupt de cel trecut pentru ca apoi să se revină în prezent și tot așa, iar astfel perspectiva narativă se schimbă odată cu secvența redată de autor. Un al doilea element puternic este intertextualitatea care face referiri la opere antice cunoscute (o altă caracteristică a postmodernismului care se întoarce către valori trecute), precum Istoriile lui Herodot sau Analele lui Tacitus: „Multe cărți începeau cu un enunț al autorului despre structura povestirii. Te afundai în apele lor cu o vâslire tăcută../Îmi încep cronica de la vremea în care Servius Galba a fost consul./...Istoriile lui Tiberius, Caligula, Claudius și Nero, cât timp s-au aflat la putere, au fost falsificate prin teroare, iar după moartea lor au fost rescrise cu înnoită ură./Așa și-a început Tacitus Analele.

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *